Statea acolo, cu ochii pironiti in ecranul calculatorului, simtind ca se sufoca. Clar, nu este suficient aer in incapere! Iar ticaitul asta enervant… De cand se asezase la birou secundarul se mutase fix in timpanul ei: tic-tac, tic-tac. Se faceau de-acum deja de 3 ore de cand statea pe acelasi text – o stire de 2500 de semne despre Jeffrey Immelt de la General Electric – nestiind cum sa ii dea o forma. E clar! Nu stie cum se face asta. Povesti mari, precum cea a gazonului modificat genetic pe care o facuse pentru interviul de angajare, alea mai merg. Dar stirea asta?? Cum se face asa o stire? Ce caut eu de fapt aici?
Sabrina Raileanu a vrut sa faca PR.
La 17 ani, pe cand lua pentru prima oara in brate aceste doua consoane, i se parea ca suna de-a dreptul providential. Un scut impotriva presiunilor inspre informatica din partea unui tata ce se alimenta direct din unitatea centrala a PC-ului care trona in mijlocul sufrageriei, rege incoronat al casei. Nu se stie nici pana acum de ce jurnalismul, profesie care era in familia sa de generatii, nu i-a trecut macar prin minte. Ceea ce este clar e ca PR-ul a avut castig de cauza – triumf al cuvantului asupra numerelor si a bitilor.
Insa providenta a salvat-o de la un destin ornat cu zambete de plastic cand a trimis-o la un interviu la Ziarul Financiar. Habar n-avea de economie si daca i-ar fi spus cineva cu cateva luni in urma ca urma sa scrie for a living …. HA HA HA HA!! Ea era acolo ca sa traduca articole din engleza din Wall Street Journal&Co. Realitatea era usor diferita insa. Dupa cele 7 obstacole ale interviului de angajare a aflat: urma sa lucreze la o revista glossy de business care trebuia sa se lanseze peste 2 luni. Who knew?
In anii care au urmat a facut articole de zeci de mii de semne. A scris despre oameni, afaceri, antreprenori in spatiu, piata castelelor, plasamente in fotografii, antreprenori care vand fluturi, (prea multe) imobiliare, investitii in cai… A incercat sa creeze glossy acolo unde nu era nici urma. Si intre timp a invatat putina economie. Insa adevarul e ca ii placeau oamenii. Ii placea sa ii cunoasca, sa le afle intamplarile si sa le construiasca apoi povestea. Ii placea documentarea, ii placea ca jobul ei era sa intalneasca oamenii, sa ii traga de limba. Ii placea ca ii spuneau lucruri pe care altfel poate nu i le-ar fi spus si despre care cu siguranta ca ea nu i-ar fi intrebat. Ii placea atat de mult incat a uitat sa-si mai spuna ca nu e jurnalist.
Cativa ani mai tarziu a hotarat sa plece. Recesiunea batea la poarta si stia ca era o chestiune de timp pana cand presul urma sa le fie zburat de sub picioare. Era greu sa te desprinzi de ceea ce-ti placea sa faci insa si-a zis ca e o oportunitate sa invete despre ceva nou. Traiasca new media. Oricum n-a fost niciodata un jurnalist in adevaratul sens al cuvantului..
Apoi, intr-o zi a descoperit ca toti jurnalistii au probleme cu procrastinarea. Deci nu era doar ea de vina. Si-a dat seama ca ii lipseste pana si deadline-ul. Ca ii e pofta sa scrie. Dar ca e greu cand lucrurile nu au o miza. Si nu stii exact cui i te adresezi. Si-a dat seama ca de fapt ii lipseste disciplina si ca are nevoie de ajutor. A realizat ca nu stia mai nimic despre scris si jurnalism desi toata lumea ii spunea ca se pricepe. Si ca se acoperea mereu cu kilograme intregi de citate ca sa fie in siguranta. A descoperit un nou mod de a scrie. Si ce putere fantastica are in a desena realitati de care nu erai constient ca exista in preajma ta. Si s-a hotarat sa o ia de la capat. De data asta cum trebuie.
Sabrina Raileanu n-a mai facut PR. Dar poate ca o sa faca macar jurnalism..
