Statea acolo, cu ochii pironiti in ecranul calculatorului, simtind ca se sufoca. Clar, nu este suficient aer in incapere! Iar ticaitul asta enervant… De cand se asezase la birou secundarul se mutase fix in timpanul ei: tic-tac, tic-tac. Se faceau  de-acum deja de 3 ore de cand statea pe acelasi text – o stire de 2500 de semne despre Jeffrey Immelt de la General Electric – nestiind cum sa ii dea o forma. E clar! Nu stie cum se face asta. Povesti mari, precum cea a gazonului modificat genetic pe care o facuse pentru interviul de angajare, alea mai merg. Dar stirea asta?? Cum se face asa o stire? Ce caut eu de fapt aici?

Sabrina Raileanu a vrut sa faca PR.

La 17 ani, pe cand lua pentru prima oara in brate aceste doua consoane, i se parea ca suna de-a dreptul providential. Un scut impotriva presiunilor inspre informatica din partea unui tata ce se alimenta direct din unitatea centrala a PC-ului care trona in mijlocul sufrageriei, rege incoronat al casei.  Nu se stie nici pana acum de ce jurnalismul, profesie care era in familia sa de generatii, nu i-a trecut macar prin minte. Ceea ce este clar e ca PR-ul a avut castig de cauza – triumf al cuvantului asupra numerelor si a bitilor.

Insa providenta a salvat-o de la un destin ornat cu zambete de plastic cand a trimis-o la un interviu la Ziarul Financiar. Habar n-avea de economie si daca i-ar fi spus cineva cu cateva luni in urma ca urma sa scrie for a living …. HA HA HA HA!! Ea era acolo ca sa traduca articole din engleza din Wall Street Journal&Co. Realitatea era usor diferita insa. Dupa cele 7 obstacole ale interviului de angajare a aflat: urma sa lucreze la o revista glossy de business care trebuia sa se lanseze peste 2 luni. Who knew?

In anii care au urmat a facut articole de zeci de mii de semne. A scris despre oameni, afaceri, antreprenori in spatiu, piata castelelor, plasamente in fotografii, antreprenori care vand fluturi, (prea multe) imobiliare, investitii in cai… A incercat sa creeze glossy acolo unde nu era nici urma. Si intre timp a invatat putina economie. Insa adevarul e ca ii placeau oamenii. Ii placea sa ii cunoasca, sa le afle intamplarile si sa le construiasca apoi povestea. Ii placea documentarea, ii placea ca jobul ei era sa intalneasca oamenii, sa ii traga de limba. Ii placea ca ii spuneau lucruri pe care altfel poate nu i le-ar fi spus si despre care cu siguranta ca ea nu i-ar fi intrebat. Ii placea atat de mult incat a uitat sa-si mai spuna ca nu e jurnalist.

Cativa ani mai tarziu a hotarat sa plece. Recesiunea batea la poarta si stia ca era o chestiune de timp pana cand presul urma sa le fie zburat de sub picioare. Era greu sa te desprinzi de ceea ce-ti placea sa faci insa si-a zis ca e o oportunitate sa invete despre ceva nou. Traiasca new media. Oricum n-a fost niciodata un jurnalist in adevaratul sens al cuvantului..

Apoi, intr-o zi a descoperit ca toti jurnalistii au probleme cu procrastinarea. Deci nu era doar ea de vina.  Si-a dat seama ca ii lipseste pana si deadline-ul. Ca ii e pofta sa scrie. Dar ca e greu cand lucrurile nu au o miza. Si nu stii exact cui i te adresezi. Si-a dat seama ca de fapt ii lipseste disciplina si ca are nevoie de ajutor. A realizat ca nu stia mai nimic despre scris si jurnalism desi toata lumea ii spunea ca se pricepe. Si ca se acoperea mereu cu kilograme intregi de citate ca sa fie in siguranta. A descoperit un nou mod de a scrie. Si ce putere fantastica are in a desena realitati de care nu erai constient ca exista in preajma ta. Si s-a hotarat sa o ia de la capat. De data asta cum trebuie.

Sabrina Raileanu n-a mai facut PR. Dar poate ca o sa faca macar jurnalism..

Nu stiu nimic despre viata..  Nu ma mai masor in anii – parca prea multi – pe care i-am trait sau in lectiile pe care m-am straduit sa le invat cat mai iute si sa le ingramadesc in mintea si in sufletul ce pareau prea mici pentru toate intelesurile ascunse ale lumii.

Nici macar in lectiile pe care nu le stapanesc defel insa pe care mai ieri ma straduiam din rasputeri sa le ascund – de toti si de mine, de mine  si de toti – acoperindu-le cu crengi si frunze  si in care tot eu cadeam, victima unica a propriei mele capcane nesabuite.

Nu stiu nimic despre viata.. Si la urma urmei cine spune ca ar trebui sa stiu?

Nu stiu nimic despre viata.. Repet obsesiv incantatia care sper sa ma rupa de toate orgoliile, dorintele desarte si dezamagirile inutile.

Nu stiu nimic insa ochii mei nu se mai feresc sa priveasca, urechile sa asculte si inima sa afle.. doar asa, de dragul jocului si al vietii, nu al cunoasterii.

Nu stiu nimic despre viata… Oare asa o sa-mi fie mai usor sa o traiesc?

Raspunsul, prieteni, e vanare de vant …

Pasarea Colibri – Vanare de vant
Asculta mai multe audio Muzica

Povestile mele sunt aidoma unor lei. Rag fioros in mine, fac zgomot si tambalau, vor sa fie admirate si’n acelasi timp temute cand isi scutura coama cu miscari sigure si maiestuoase.

Convietuirea cu ele nu’i usoara. Nu ma lasa sa dorm noaptea. Scot cate-un raget cand sunt in mijlocul unei fraze. Incep sa se miste nerabdatoare incolo si’ncoace cand sunt la supermarket. Si apoi, cand fug intr-un suflet sa ma supun si sa le implinesc dorinta, incep sa maraie amenintator si sa’mi arate coltii ascutiti.

La o adica, cine sunt eu sa le dau ordine si comenzi? Cu ce drept stau in fata lor cu pretentii sau deadline-uri ? Cine sunt sa le pun sa faca frumos in fata publicului din staluri?

N-am bici. N-am nici joben. N-am increderea in sine a dresorului de profesie. De fapt nici nu stiu cum am aterizat aici, in manejul asta de circ. Nu stiu sa le imblanzesc.

Now what?

Marti 13,  redactia Money.ro, cateva minute pana la votul motiunii de cenzura.

Concurs de titluri pentru articolul ce raporteaza rezultatele votului. Printre nominalizari “Ferea! Cad ministri!” sau “Cade guvernul. Aveam asa ceva??”.  (n.red. singurul premiu al concursului consta in descretirea fruntilor implicate. Articolul real si titlul serios aici)

Am indurat cu greu discursuri peste discursuri, politicianisme peste politicianisme, bla-uri peste blau-uri. Am dat muzica mai tare in casti, am lalait, m-am prefacut ca toate astea nu exista. Pentru ca intr-un fel sau altul nici nu exista. Fiindca nu asta e realitatea care ma reprezinta. Si am tot dreptul sa o ignor. Pana cand voi putea sa o schimb intr-un fel sau altul. Fiti pe pace, planul machiavelic este in curs de forjare. Si, la fel ca in 1907, arma pe care o propun este sapa. Insa o iau prea repede..

Semintele revolutiei au incoltit in mine luni seara. Nu stiu cand au fost aruncate, n-aveam habar ca solul era deja pregatit. Stiu doar ca au iesit la lumina si imi cer sa schimb ceva. Sunteti gata pentru planul meu care va schimba fata tarii? Strangeti-va mai aproape, dati drumul  imnului miscarii si ascultati cu atentie.

De azi numele meu conspirativ de revolutionar este Che. Che Gradinarit.

Si va cer sacrificii..

Revolutionari din toate cartierele si orasele, puneti mana pe sapa! Inarmati-va cu ingrasamant. Si nu uitati acasa semintele schimbarii. Fiindca vom gradinari in semn de protest! Da, vom face gradinarit de guerrilla. Vom protesta cu plante. Vom clorofiliza pe dupa blocurile gri si vom face sa rasara rosii si busuioc pe langa liniile de cale ferata abandonate de prin oras.

Nu vom fi singuri. Gradinari de guerilla din toata lumea, fie ei londonezi, berlinezi, irlandezi sau australieni, ne vor sutine si se vor bucura alaturi de noi atunci cand vom reusi sa cucerim un nou petic de teren urban paraginit si sa-l transformam intr-o gradina ascunsa printre betoanele orasului.

Samanta cu samanta, planta cu planta, teren dupa teren ne vom recupera spatiul urban uitat de ministrii si primarii care trebuie sa aiba grija pe unde pasesc ca sa nu cada din fotoliile lor sus-puse. Guvern? Care guvern?

Astept adeziunile voastre si ne ramane sa intalnim aici,  in acelasi loc conspirativ, pentru a alege urmatoarea tinta pe care o vom ataca cu stropitorile. Revin cu stiri din randurile revolutionarilor..

Ce  ocazie mai buna sa-mi prezint propriul feed de Twitter intitulat , cum atfel, www.twitter.com/sabrinaraileanu ..?

Nu e un secret pentru nimeni ca as vrea sa traiesc in alta parte. N-am tari preferate, in principiu oriunde in Europa cred ca m-as simti foarte bine, cu diferentele de rigoare. Viena, Londra, Roma, Paris, Amsterdam, Copenhaga.. visez la momentul in care voi putea sa hoinaresc pe strazile capitalelor europene fara limita de timp, zboruri de prins si aparatul de fotografiat spanzurat de mana in speranta de a  inchide sufletul orasului in obiectiv.

Nu vreau sa plec pentru ca situatia economica o ia accentuat in jos si fiindca ne jucam cu de-a economia la fel cum ne jucam cand eram mici de-a musafirii sau de-a doctorul.

Nu pentru ca “e o tara minunata, pacat ca e populata”.

Nu pentru ca e mizerie pe strada si nu se construiesc autostrazi .

Ci pentru ca oamenii se poarta de parca nici orasele nici tara in care traiesc nu le apartine.

Fiindca isi pazesc doar spatele si eventual curtea casei. Fiindca prefera sa isi barfeasca plini de pasiune vecinul/colegul in loc sa incerce sa comunice real, onest, dechis cu el si sa il inteleaga, pe el si actiunile sale.

Are de’a face cu faptul ca nu ne stim si nu ne cautam povestile, ca nu le cultivam, nu ne mandrim cu ele in fata copiilor nostri, a prietenilor si a lumii intregi.

Noi nu avem decat gropi si coruptie si ne ocupam tot timpul vorbind despre asta.

Insa, in afara de autostrazi, va ma spun eu ce nu avem si ce ne afecteaza cu mult mai tare, chiar daca nu ne dam seama:  nu avem nici macar un singur om, un singur simbol al tarii noastre, in jurul caruia sa facem toti cerc, front comun si sa il sustinem toti necondtionat, mandri de ceea ce a facut, pentru el si pentru noi.

Arunca intr-o doara numele de Nastase, Nadia, Hagi intr-o conversatie intre prieteni sau cunostinte si ai dat startul cursei: care gaseste primul o pata in trecutul acestuia, o legatura “nepotrivita”, care sa il compromita si sa ne scape de obligatia de a ne lega numele de cineva.

Scena 2:  Just Beat it!

Montreal

Amsterdam

Stockholm

si  maine si Bucuresti

Am sa merg la flash mob-ul de maine. Nu pentru ca nu exista fan Michael Jackson mai mare decat mine, nu pentru ca tin mortis sa ma manifest in public ci pentru ca am nevoie, mai mult ca orice, de un sincron cu oamenii din tara mea. Am nevoie sa simt ca sunt pe acelasi picior cu ei, ca suntem inundati de aceeasi energie, ca dansam pe aceeasi muzica, in numele cuiva in care am crezut si care ne-a facut tuturor viata sau copilaria mai frumoasa.

Si mai ales, pentru ca daca nu am lasa toate nimicurile sa ne ocupe tot timpul am putea sa ne distram pe cinste.

Voi o sa fiti acolo?

credit poze Tudor Vintiloiu

Unde mai pui ca nu toata lumea traieste fericita pana la adanci batraneti.

Click, think, then write the end yourself.  Make it a good one!

A Beautiful Lie – 30 Seconds To Mars

Simplu…

… cauti pe cineva care sta mai mult cu ochii in aparatul foto decat in ceea ce’l inconjoara, stresat ca bateria/cardul/cardul de rezerva nu va face fata, si care ia Nurofen din mers ca sa poata ajunge si la urmatoarele obiective turistice.

Ah, si daca pare cu adevarat intristat ca nu reuseste sa ia cu el acasa cat mai mult din minunatiile si atmosfera care’l inconjoara, aproape sigur ca e din Romania.

4 examene mai taziu si proaspat absolvita de orice vina

Iar acu is iar pe fuga. Big date 2nite – prima de anul asta cu marea .. Asa ca va las cu o poveste cu copii blondutzi, panglici in par si pupici pe obraz, numa buna de inceput weekendul asta frumos de vara …Uiiiii~!